Un caz aparte a fost “Terminator”, unde continuarea a intrecut originalul, dintr-un motiv cat se poate de simplu: inversarea echilibrului! Daca primul fusese in primul rand un film de actiune cu motivatie SF, in al doilea dezvoltarea ideilor SF a trecut in prim plan (ce-i drept, nici serialul asta n-a scapat de probleme, cu al treilea si al patrulea film). si am putea s-o tinem asa pan-la loc comanda. Rareori se intampla miracole ca-n “Dune” (opera scrisa, nu filmele, ca-n alea nu s-au vazut nici un fel de miracole), unde universul SF creat de autor sa fie atat de bogat, complex si viu, incat sa poata zamisli la nesfarsit idei valide.

Serialul “Predator” e la randul lui un exemplu semnificativ in acest sens. Primul film (1987, John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat intre SF si actiune. Desi cea din urma fusese motivatia principala, iar premisa SF (Jim si John Thomas) servea doar la sustinerea ei, si aceasta la randul ei era ingenioasa si substantiala. Predator 2 (1990), mai slab dar totusi acceptabil ca film de actiune (Stephen Hopkins fiind un bun narator), nu mai aducea nimic nou in plan SF, cu exceptia catorva dezvoltari minore la nivel de detaliu (cum, de fapt, se intampla de cele mai multe ori in asemenea cazuri). in mod surprinzator, nimeni nu s-a repezit sa terfeleasca franciza prin noi sechele, pana in 2004 cand, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video si a action-toys-urilor (mai am si-acum prin debara doi predatori si doi alieni) care maritasera cele doua subiecte, Paul W.S. Anderson a scos “AVP: Alien Versus Predator”, un hibrid comme-ci comme-ça, si mai apasat pe partea actiunii, si mai subtiratic pe cea SF – unde marele trouvaille (sau “gaselnita”, cum zic romanasii nostri care nu stiu ca asta-nseamna “omida”) era, ce sa vezi, pelteaua paleoastronautica a identificarii predatorilor cu zeitatile civilizatiilor arhaice din America Centrala si de Sud (noroc ca Anderson stia sa povesteasca). Iar componenta SF a fost asasinata complet (pe langa cea de action movie macar cinstit, care agoniza alaturi), in dezastrul “AVPR (nu “Asociatia Vitelor Politice din Romania, ci): Alien Versus Predator – Requiem” (2007), scris de Shane Salerno si motorizat de Colin si Greg Strause.

Sub toate aceste auspicii, era clar ca noul “Predators” nu mirosea deloc a bine, oricat se anunta el a fi facut de Nimród Antal, un californian care din 1991 s-a intors in Ungaria stramoseasca, iar lumea-l vorbeste de bine in general. Necazul, insa, pleaca nu de la Antal, ci de la Alex Litvak si Michael Finch, doi baieti isteti care s-au gandit sa puna si ei mana pe lopeti si sa scrie primul scenariut din viata lor. Scenariut mai prostut rar am mai vazut – vazut, pardon.

E schiop din prima: daca un numar de “predatori” de pe Pamant (luptatori de elita, mercenari, etc.) sunt rapiti si lepadati pe alta planeta, ca sa se joace niste predatori (pe bune) cu ei de-a vanatoarea? Dar daca… ho, care “dar daca”, de unde “dar daca”? Nici un “dar daca”. Al doilea pol dramaturgic, cel ce creeaza premisa conflictuala, lipseste cu desavarsire – toata actiunea nu face decat sa decurga din primul “daca”, povestea devenind astfel socant de liniara si trenanta (in ciuda agresiunilor, a capcanelor, incaierarilor si violentelor care se succed la tot pasul – fiindca juxtapunerea lor e rudimentara, complet nestructurata, iar surprizele survin la modul primitiv, exterior, fara a avea virtutile unor autentice “twist”-uri). in plus, tot contextul SF nu e decat o facatura. Exact acelasi setup l-am intalnit acum vreo treizeci si ceva de ani in romanul “Hunters of the Red Moon”, de Marion Zimmer Bradley, unde era facut chiar bine, plin de idei creative si se intorsaturi abil aduse din condei (chiar incepusem sa-mi imaginz cum as face un film dupa el!) Aici, dincolo de lipsa completa a originalitatii, mai ploua si cu clisee gratuite – ca de pilda, de ce li s-o fi rupt filmul rapitilor, intre kidnnaping si parasutarea pe planeta de vanatoare? Doar ca sa se bage in prima treime o unda de “mister” scremut (ca-n rest, amnezia aia nu duce nicaieri, nici in interesul predatorilor, nici intr-al spectatorilor), si multe altele asemenea. La fel de invechit si nemotivat e si episodul central, cu “veteranul” ascuns in epava navei nu-stiu-cui, unde supravietuieste de vreo “sapte sezoane” (cat or mai fi si alea) ras, tuns si frezat, cu unicul rost de a le explica verbal alor nostri cate ceva despre rahatul in care-au intrat si cum ar putea iesi de-acolo. Iar ultimul act, ce sa va mai zic, e un ghiveci colosal, la nivel atat scenaristic, cat si al logicii elementare – pur si simplu iti vine sa fugi din sala si mai multe nu, taman cand ar fi trebuit sa stai cu inima-n dinti, sa vezi cum se termina.

Ca sa nu mai spun si ca, tot pe partea cu SF-ul, amicii ii duc pe-aia pe alta planeta si-i lasa acolo de izbeliste – in sensul ca respectiva e aproape identica, similara si la fel cu Pamantul; nu tu o planta mai acatarii, nu tu o lighioana mai sexy, doar un ciorchine de planetoaie pe cer (la propriu), ca sa le cada lor ceru-n cap (la figurat), prinzandu-se ei asadar abia acum unde-au ajuns (dupa care nu mai apar nici alea; ce-i drept, cadrul respectiv era bine filmat, ca decor, si muzica facea si ea destul de frumos).